Concert Bilal la A38 in Budapesta. Trebuie neaparat sa marchez  evenimentul, pentru ca a fost atat de special, atat de intens, atat de ...ce mai, a fost unic.
Am mers cu masina, 12 ore de condus, am gasit cazare intr-o casa Zen super relaxanta si foarte ieftina, am iesit sa vizitam orasul si am ratacit toate strazile "sigur asta e", am dormit 15 minute, am cumparat un inel norocos si niste salvari si am plecat la concert. In deschidere trupa lui Boogie! din Megastarul maghiar (mare funk, baieti!), vreo 50 de oameni. Apoi vine Bilal. Se strang in total vreo 100 de oameni (incredibil de putina lume pentru un concert atat de reusit).
Canta piesele de pe albumul meu preferat, cel care s-a scurs in 2006 si care merita toata admiratia oricarei urechi ce gusta R&B, jazz, soul si funk, toate la un loc.
Si vine momentul "!!!". Bilal vrea sa cante "Dollar" la pian si cu vocea si nu are stativul potrivit pentru asta. Cere un stativ, nici un tehnic maghiar nu intelege engleza si in ultima instanta, cere ajutorul cuiva din public. Eu eram evident in primul rand. Si imi treceau atunci doar doua chestii prin cap: "Eu? De ce eu?" . Si m-am urcat. Si am tinut microfonul ala beta 58 atat de aproape de buzele lui, eram atat de aproape de el incat stiam ca daca se uita la mine, ma voi perde. Puteam sa fi cantat cu el, ca tot n-avea backing vocals, dar de ce sa o fi facut? Era momentul ala asa de perfect, canta omul asta pe care eu il consider de 1 an jumate cel mai muzical si mai profund vocalist, incat l-am gustat cu dor si l-am pastrat asa, pur si mai ales, unic. L-am strans in brate apoi pe omul care imi infierbanta imaginatia muzicala si am simtit ca ii ofer eu ceva lui. Nu stiu ce, dar asa am simtit. Poate ca el n-a simtit nimic, dar ceva din mine a ramas pe scena aia acolo atunci. Si stii de ce? Pentru ca niciodata nu va mai fi un moment identic cu acela cand Bilal a cantat lipit de mine in A38.

Nu uita. Banul e doar un mijloc,  iubirea e un scop, iar muzica e rezultatul cautarii cu orice mijloc.

eeee?

 

Pot sa rezum cei 27 de ani si ceva pe care i-am simtit pana acum in cateva fraze (daca vreau) sau chiar o propozitie mai lunguta: plina de evenimente artistice, copilarie interesanta, multa lume care s-a plimbat prin inima mea.

Imi doresc mult ca ceea ce vine sa fie cel putin la fel de interesant. Vreau sa imi bata vantul cu 100 km/h si sa zbor pe motor, dar sa nu tin eu bolidul de coarne, ci barbatul de piept. Vreau sa urc munti si sa descopar singuratatea perfecta. Vreau sa invat sa inot si sa fac pace cu marea. Vreau sa calaresc, deci sa fac pace cu un cal alb. Vreau sa invat sa spun NU hotarat si sa nu imi para rau apoi. Vreau sa spun DA hotarat si sa ma bucur nespus apoi. Vreau sa fiu libera, sincera, sa iubesc, sa ma unesc cu iubirea insasi.

Tu cam ce vrei?

M-am intalnit cu Mos Craciun. Nu glumesc si nu inventez o poveste pentru voi cei necredinciosi. E experienta mea, sunt gandurile mele personale si de aia le scriu aici. Veneam spre casa de la studio, mergand cu capul in jos, repede, pentru ca era frig si eu veneam iarasi tarziu acasa. Am ridicat  pentru un moment privirea, sa ma asigur ca nu ma calca nici o masina, desi pe strada respectiva masinile nu au dreptul sa circule (parca ar conta...). In fata mea, pe cealalta parte a trecerii de pietoni, un batran imbracat in Mos Craciun, cu barba alba (autentica), perfecta, cu o privire blanda mijind un zambet. Langa el, o persoana (spun persoana, pentru ca n-as putea sa bag mana in foc ca ar fi fost copil sau altceva, insa cu siguranta era o persoana mica de statura. Mergeau unul langa celalalt si nu pot spune nimic mai mult in aceasta descriere. Pot spune doar ca m-a sagetat un fior si ca batranul parea ca ma cunoaste. A trecut pe langa mine, fara sa poposeasca privirea in ochii mei mai mult de o secunda. A trecut pe langa mine fara sa zica nimic si am fost convinsa ca el e. Nu am avut curaj sa intorc capul dupa el, pentru ca ma temeam ca nu l-as mai fi vazut si atunci nimic nu va fi fost real.
Nu am luat Xanax si nici nu o sa iau. Era Mos Craciun, in inima mea stiu asta, iar voua va doresc sa il intalniti, amintindu-va ce v-am povestit eu.
Craciun fericit!

Frig si zloata, pentru ca in Bucuresti zapada nu se asterne. Pierdut si ciufulit, o copie de teckel traverseaza aiurea strada. Ma iau si eu dupa el si alaturi de el parca am mai multa incredere in mine. Si atunci imi dau seama de un lucru. Cei pe jumatate frumosi au nevoie de unul pe de-a-ntregul urat, cei pe jumatate bogati au nevoie de unul bogat de-a binelea, cei pe jumatate singuri au nevoie de unul singur de tot ca sa isi creeze un fals univers perfect al perceptiei de sine.

Lunga fraza. Dar o umbra de adevar tot iese de aici. Cred.

Am citit undeva ca timpul nu ti se potriveste tie, ci tu te potrivesti timpului. Mi s-a parut foarte straniu ca suna ca o "regula", ca un enunt, nu ca o ipoteza, pentru ca mi-as fi dorit, sincer, sa mai existe o sansa sa pot trece testul inadaptarii la vremile noastre printr-o metoda pe care o adoptam prin facultate uneori - trisat. Adica sa am timpul meu, in casuta mea, mobila dupa sufletul meu, inadaptat, iar garderoba mea, total nepotrivita timpului, perfect echipata cu tot ce corpul meu are nevoie sa se simta " in timpul lui"...

Continua tu, te rog.

Mă urc în sfârşit în 69, cu toate că, pentru a doua oară în dimineaţa asta, l-aş fi lăsat să plece aşa, ticsit de lume lipită de geamurile umezi ale troleibuzului. Deosebit de frig în dimineaţa asta. Da, ok, e iarnă, dar azi m-am îmbrăcat subţire, că am concert în Art Jazz. Şi cum să mai ratez şi troleibuzul ăasta, că deja am întârziat (în condiţiile unui trafic bucureştean de 9 jumate dimineaţa decent) cam 20 minute. Şi bine, prind o treaptă pe o scară destul de liberă, adică n-o împart decât cu o tânără îmbrăcată ca mine, destul de subţire şi asta şi voiam, nu vreo pufoaică să mă sufoce ca aseară în 226. Se mai eliberează pe la Universitate şi atunci îl văd. Era să dau peste el, ca sa ocup disperată scaunul din dreptul lui. Când l-am văzut, m-am oprit şi, normal, cineva a sărit să ocuscaunul ăla amărât...Era mic de statură, nici nu pot să spun ce vârstă avea de fapt. Nici nu contează. Era genul ăla de om al străzii, fără vârstă, fără viitor, fără măcar să aibă un trecut, fără pasiuni, fără pantofi. Nemişcat, cu părul negru, negru de tot, nebărbierit, mirosind a ceva ciudat, nu mirosul ăla îmbâcsit, ci un miros de droguri poate...Nu voiam să-l lovească ăia doi, care se dădeau mari în faţa unei mulţimi nepăsătoare. Nu l-au lovit şi m-am aşezat pe scaun lângă el, care stătea nemişcat în picioarele goale murdare şi probabil degerate. Încercam să ghicesc cum arată, în spatele zulufilor negri, să îmi dau seama dacă respiră, dacă e conştient...Voiam să-l întreb ceva. Dar nu ştiam ce. Voiam doar să ştiu mai multe despre el. Voiam să-i dau nişte bani. Dar nu cerea. Stătea cu ca capul plecat şi parcă nu voia decât să fie singur. Atâtea întrebări îmi mergeau în minte! Unde se duce? De ce nu cerşeşte, ca toţi nesimţiţii care ne stresează zilnic şi care ne mint cu neruşinare că au nu ştiu câţi fraţi şi nu ştiu câte boli etc.? I-aş fi dat unul din inelele mele, nu ca să-l vândă, ci ca să îl aibă el, nu ştiu de ce... Acum realizez că nu mă interesa cum îl cheamă. Voiam doar să ştiu mai multe despre un suflet fără noroc. Şi mă ardea pe dinăuntru simpla lui fiinţă în locul acela unde eram şi eu, care nu duc lipsă de nimic...L-am privit, în ultima clipă, coborând din troleibuz. A intors un pic capul spre mine. Nu reţin nimic din momentul ăla. Nu e ca in filme, nu s-a oprit timpul în loc. M-a privit şi atât. Sunt atâtea suflete chinuite în jurul nostru! Fără să zică nimic însă, omul ăsta, care e şi el un om, până la urmă, m-a făcut să plâng şi să îmi pară rău. Nu ştiu de ce. Dar am vrut să nu uit momentele alea în care mi-aş fi dorit să-i schimb viaţa în bine şi m-am gândit că eu nu merit.

 

 

 

Dă-mi Doamne putere să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să le schimb pe cele pe care pot şi înţelepciune să pot face diferenţa.

Viaţa mea e un şir de întâmplări ciudate la care n-am contribuit întotdeauna.